Când luna era rece și ziua nu era nouă

S-a stins soarele - aprinzând noaptea,
Iar frigul a lăsat lumea să plouă
Peste inimi calde, cu lacrimi de rouă.

Se furișau printre case, mici creaturi nocturne,
Intețitoare de somn și come paradisiace;
Să vezi ce n-aveai voie, să percepi ce n-aveai minte.

Visând în ghicitori ridicole
Dacă prindeai cuvintele, te întorceai limpede.
Cine uita, se dizolva, în țesătura de dincolo.

Să ningă ploaia-n ticăit de ceas,
Să disipe vraja-n lumină, neagră-n cei pătați.
Să ne trezim mai întregi în jumătăți, bucățiți într-unul.

Numai dacă timpul nu bate ziua
Te trezești cunoscând ce ai uitat,
Când luna era rece și ziua nu era nouă.